Hope?

Inca o seara ratacita prin aerul greu al orasului. Aveam nevoie de asta, aveam nevoie de cineva care sa imi duca mintea pe alte culmi. Am reusit pe moment, insa odata cu intoarcerea mea intre 4 pereti, a disparut si simtul libertatii... Din nou ma chinuie gandurile. Nu avem niciodata certitudinea zilei de maine. Insa totul se repeta, trecutul ma bantuie aprig. Din nou privesc singuratatea prin intuneric. Mi-e teama de intuneric, insa trebuie sa gasesc o cale sa regasesc lumina de altadata. Realizez ca singuratatea nu e un blestem, nu e doar in mintea mea, ci e realitate. Cad incet si imi pierd speranta, ea se rataceste asemeni scoicilor din mare. Merg odata cu marea si ajung undeva departe, marea le fura iar si le rataceste pe alte tarmuri. Niciodata nu e siguranta evenimentelor ce vor urma. Totul e relativ. Seara asta am privit iar luna ce ratacea prin intuneric si imi lumina calea. Nu mai era ca inainte. Era singura si tacuta, micsorandu-se. Dar ea nu e singura. Cateva stele licareau cerul, iar eu o priveam si o rugam sa aiba grija de mine. Ce apasatoare e singuratatea camerei mele cand ma gandesc la ce va urma, chiar daca e incert viitorul. Unele evenimente vor avea loc, insa nu stiu in ce mod. Acum totul s-a schimbat... Nu ma pot increde in nimeni si nimic, mai ales in ce speram inainte. Si totusi sper... sper sa fie bine in final si sa imi gasesc linistea. As vrea sa pot dezlega misterele vietii, sa imi dau seama de ce mi se intampla unele lucruri si de ce trebuie sa fiu trista... Prea multa tristete se joaca pe chipul meu slabit. Am o viata pe care insa nu o traiesc. Ahh, crunta speranta.... nu se dezleaga de mine si nu imi da pace. Poate speranta ii sprijina pe cei care cred ca nu mai e nicio speranta. Nu vreau sa fiu ambigua, neinteleasa, dar gandurile mele se lupta cu sufletul meu care se chinuie sa reziste in continuare. Tot ce imi doresc acum e pace sufleteasca...