Sad Rain

Era o noapte neagra de primavara inchisa de o patura adanca de nori profunzi. Nu e nici un trecator in preajma decat permanentul timp. E frig si a inceput sa ploua puternic. Incerc sa ma adapostesc de toate aceste picaturi ce cad asupra mea ca niste sageti ucigatoare. Ma dor. Renunt sa alerg si ma opresc brusc si fara vlaga in mijlocul unei strazi abandonate. Cad. Cu greu reusesc sa ma ridic la viata si sa incerc sa gasesc o cale. Drumul destinului ma poarta deasupra-i ca pe o frunza ratacita de vantul puternic. Reusesc sa ajung pe un drum ingust si ma adapostesc langa o scara metalica. Un sentiment absurd imi taie picioarele si cad din nou. Totul in jurul meu e apa. Ploaia de foc se prelinge pe fruntea mea, pe obrajii mei si ma transforma in apa. Cand credeam ca totul e in zadar aud deodata niste sunete ce abia se distingeau dar care rasunau profund in sufletul meu. Privesc cu teama in jur si ochii mei umezi intalnesc o silueta. Incerc sa descopar ce ar putea fi, insa ochii mei tristi abia mai puteau distinge nuanta. Umbra se apropia de mine si eu, neputincioasa, imi asteptam sfarsitul. Apropiindu-se am putut vedea ca silueta era formata din doua inimi protejate de un acoperamant ce imi parea de sticla. Renunt si inchid ochii. Nu puteam decat auzi cum se apropie incet, incet. Cand deschid iar ochii, totul era intuneric. Sunetul se oprise brusc iar umbra celor doi disparuse in noapte. Din nou singuratate. Ascult sunetul metalic al picaturilor ce cad surd pe scara ce ma adapostea din calea suferintei. Simt apoi cum cad ca intr-un somn adanc. Simt ca nimic nu ma mai tine legata de aceasta lume. Trec prin peretele imaginatiei de care ma sprijineam si ma avant intr-o lume plina de necunoscut si umbre. Incerc sa ma trag inapoi, ridic incet o mana si simt atungerea rece a vietii. Atunci, cu o forta impresionanta, ma ridic si deschid ochii. O lumina palida imi atrage atentia. Eram in acelasi drum ingust, iar lumina venea de la un felinar plapand. Un fior ma curinde brusc si tremur puternic. Incerc sa ma opresc dar nu reusesc. Ma cutremur. Am reusit sa ma controlez si felinarul s-a stins. Deodata intunericul nemarginit ma cuprinde si ma prinde in mrejele lui. Nu mai simt frigul, nu mai simt ploaia. Trecusem intr-o stare mai presus de viata. Privesc in jur cu o teama imensa si ma intorc brusc. Atunci o lumina puternica imi apare inainte. Incerc sa ma feresc, dar raman impietrita in acelasi loc. Ceva ma cuprinde si ma fereste din calea mortii. Ma trezesc si imi privesc ingerul pazitor. Nu pot decat sa disting o imagine stearsa si intunecata. Apoi imi da drumul in dreptul felinarului care, de fapt, era aprins si se intoarce. O privire vie imi taie respiratia. El se retrage si se indeparteaza, impreunandu-se cu a sa jumatate de umbre. Cu cat se indepartau puteam distinge din ce in ce mai bine acea silueta de sticla de pe strada iluziei absurde. Ploaia se oprise si acum totul devenise liniste ca de mormant. Ma privesc si ma sperii de imaginea ce se reflecta. As vrea sa plang dar lacrimile se opresc in inima. Ma arunc fara speranta pe drumul fara capat. Ma opresc la cea mai apropiata cladire si intru. Pe scari ma intalnesc cu o fata vesela si plina de viata. Ea ma priveste zambind si trece mai departe. Eu urc pana la capatul puterilor. Cu o fortare tragica deschid o usa solemna si ma trezesc deasupra tuturor. Din nou singura. Privesc la cerul de plumb ce ma apasa si apoi privesc in juru-mi. Ating marginea pamantului si cobor privirea. Mi se reflecta imaginea difuza in apa de pe strazi. Ridic bratele si inchid apoi ochii. Simt adierea lina a vantului pe fata. Un zambet chinuit de soarta imi lumineaza chipul. Apoi imi dau drumul in adancimea profunda. Simt ca plutesc si desi trecuse o secunda, mi s-a parut ca am zburat deasupra norilor o vesnicie. Brusc inima mi se opreste si ating o lumina. Era ingerul meu pazitor ce ma purta in bratele lui. Atunci simt ca totul are un rost si o viata. Nu merita sa risipim viata pe lucruri trecatoare. Meritam sa traim.