Dezarmant

Privesc printre vise... ma gandesc la copilul de altadata, la adolescenta naiva... Ma gandesc la mine si la cei ce au fost... Ma gandesc la mine si la cei ce sunt. Sunt inconjurata de imagini alb-negru care imi fac sufletul cenusiu sa tresara. Un cuvant ma poate transforma in orice. Incerc sa scap de corvoada de amintiri si sa "traiesc clipa". E bine oare? Imi condamn sufletul la suferinta si extaz in acelasi timp. Imi condamn gandurile. La interior arde un conflict aprig intre suflet si ratiune. Poate ca as dori sa ma trezesc din vis intr-o dimineata si totul sa dispara, sa fie doar fictiune... sau poate nu. Suflete in antiteza si principii arse se zbat in clarul ochilor mei, dar cine poate intelege?
Un suflet cald imi e salvare, dar e ratacit departe. Mi-as dori sa il atrag in miresme de crizantema si flori de lacramioare, dar povara grea primita pentru incercarea de a face bine prin rau nu ma lasa sa ajung la flori. Ma lasa ratacitoare printre fulgi de nea si maini reci ca de gheata, imobilizata de propria-mi decizie.
In incercarea de a-mi incalzi mainile cu alte maini, ajung prinsa in plasa imoralitatii, ma transform in ceea ce incercam sa evit pe vremuri. Nu urasc nimic din ce este si ce a fost. Nu mai e cazul sa regret pentru ca totul e in zadar.
Merg mai departe trecandu-mi mana peste ochii umeziti de vreme si ma inviorez cu un zambet. Las visele departe, inchise in cutia dezarmarii, deschid ochii larg pentru a vedea lumea si pasesc. Terenul e nesigur, dar macar e real...