Ganduri fara noima

Uneori te gandesti ca esti singur, fara ajutor, fara sprijin. Uneori simti ca traiesti, avand pe cineva langa tine in momente grele sau momente frumoase. Cand ramai fara acel sprijin, te simti pierdut, ranit, mereu trist si te gandesti cu ce ai gresit. Ajungi sa te invinovatesti pentru tot si toate si nu accepti adevarul. Ajungi sa crezi ca fara acel sprijin, acea mica certitudine de iubire, nu vei reusi sa faci nimic bun mai departe, ca vei rani la randul tau tot mai multa lume si vei face multe greseli. Poate asta e cea mai mare greseala. Poate ca ajungi astfel sa pierzi adevaratul sprijin, nu reusesti sa vezi adevarata iubire, nu poti vedea in nimeni decat tradare si tristete. Poate ca de multe ori ai dreptate, insa nu trebuie sa pleci cu aceasta idee preconceputa, fixata adanc in minte. Tot va trebui sa te increzi in cineva la un moment dat. Nu poti trai in umbra toata viata. Suntem oameni, avem suflete, avem inima. Inima... simbol al iubirii. Totusi e o metafora. Inima este organul care ne tine in viata. Cand inima nu mai bate, inseamna ca ai murit. Poate de aceea se zice ca fara iubire nu putem trai cu adevarat. Insa iubirea e din suflet, nu din inima. Ea doar ne arata ca iubim. Dar in acelasi mod, batand cu putere, ne arata ca suntem speriati, nelinistiti. Oare toate au vreo legatura?
Mereu imi pun intrebari in legatura cu iubirea, prietenia, familie, ce trebuie sa facem, ce ne dorim sa facem.
Insa de cele mai multe ori ma intreb ce vreau cu adevarat.
De multe ori mintea de joaca feste si ne face sa credem in ceva, desi in sufletul nostru poate nu razbate acelasi lucru.
Uneori e prea tarziu sa spui cuiva ce ai de spus, sa il intrebi ce iti tulbura mintile sau sufletul, sa afli adevarul din tine.
As vrea sa pot.

Si totusi... se spune ca nu exista nu pot, ci nu vreau. Inca ma simt vinovata de multe din trecut si nu ma simt iertata. As vrea sa cer iertare unor persoane si sa ma ierte cu adevarat. Imi simt sufletul incarcat de tristetea lor. Insa mai exista teama ca daca as incerca sa fac asta, i-as pierde de tot. Mereu mi-a fost teama de singuratate, dar stii cum se zice: de ce ti-e frica nu scapi.
Acum simt ca nu sunt singura, ceva acolo ma vegheaza si incerc sa gasesc adevaratii ingeri ce se numesc prieteni.
Sentimentul de vinovatie ma inchide si preda cheia singuratatii. Totul e asemeni unui cerc vicios. Totul e de fapt asa de simplu, si simplitatea complica viata asta scurta. Poate daca am scutura de interpretari toate gesturile si vorbele, si am privi totul asa cum e, nu ne-am complica existenta atat de mult. Insa si asta e o problema. Se poate ajunge la o monotonie apasatoare si ne-ar scapa cateva aspecte. Cum e si faptul ca viata noastra e un maraton continuu in cautarea fericirii.

Nu caut acum decat intelegere...