E noapte. E tarziu...prea tarziu pentru plimbari prin parc. Sunt doar eu si umbra lasata de felinarele electrice. Umbra ma paraseste uneori in locuri intunecate, pentru a-mi invinge teama."Pot si singura"...mereu spun asta. Dar oare chiar cred ca pot? Inca merg, pasii purtandu-ma tot mai departe, spre marele intuneric. Lumina e din ce in ce mai slaba...am inceput sa o uit. Tot ce imi ramane sunt visele si sunetul pasilor...
Din cand in cand imi aud respiratia, pulsul crescut se zbate sa ma determine sa ma intorc, insa nu ma opresc, nu privesc inapoi de teama sa nu renunt la tinta...
De fapt, de ce mi-e teama?
Cred ca mi-e teama sa nu ma intorc din viitor spre trecut, fie si o privire scurta aruncata...si as distruge castelul de nisip construit cu greu ca un val ce se intoarce in mare.
Ce am construit? Castelul sunt eu...nisipul e format din celulele mele iar poarta de intoarcere e inima mea...o scoica. Sa fie goala sau e inca vie? Va da nastere unei perle? Nisipul e negru, vulcanic... scoica e de un alb pur, neatinsa de vreme, de intuneric.
Spre ce ma indrept? Castelul poate tine piept furtunii ce se vede in zare? Intunericul sunt norii coborati in mare...capul blond al Soarelui incearca sa razbata...dar in zadar.
Unde e Luna?
Felinarele s-au terminat demult, nu-mi sunt de ajuns... Luna e noua, de nedeslusit...insa o pot simti...imi este ghid in noapte... Lumina in intuneric...
No comments:
Post a Comment