Vechile ganduri de pacura se intorc, parca poarta dintre lumi s-a deschis din nou...
Ma afund incet in neant, simt cum imi pierd simturile, viata se scurge incet prin fiecare por al inimii mele.
In scurt timp raman inerta pe podea, inconjurata de propriul meu suflet ce ma invaluie ca o umbra.
Nu pot misca...mainile moarte picura foc. Gandul ca nu am spus ce aveam de spus imi sporeste suferinta.
As fi vrut sa ma destainui, sa stii, sa stie toti...as fi vrut sa ma cunoasteti cum sunt de fapt.
Dar e prea tarziu...singura ma sting incet, inima imi moare...se transforma in piatra.
Sufletul a disparut...umbrele au disparut. E simplu intuneric.
Gandurile imi apar acum scrise in marmura neagra, pe care rece stau...as vrea sa-i iau caldura!
Cu ultima suflare imi iau adio de la tine...as fi vrut sa te mai vad o data...dar timpul nu asteapta.
E implacabil...ireversibil...
E stupid...aiurea...inutil. O viata pentru nimic...simt cum piatra de sub mine dispare si raman eu si aerul.
Nu mai simt nimic...ma pierd. Totul este o cadere brusca spre nimic.
Ce ciudat...ma trezesc buimaca si incerc sa-mi revin. Nu am mai trait de mult alb-negru.
Ce vis ciudat, iar in final...trist...
No comments:
Post a Comment