A trecut mult timp, multe zile, multe ore...prea mult timp. Nevoia de a scrie imi copleseste mintea si ma innebuneste. Prea multe ganduri inchise intr-un fizic evidentiat doar de nuante si aparenta. Unde e esenta? A ramas ratacita prin mintea mea ascunsa de toti ce vor sa ajunga la ea. Nu vreau sa intelegi gresit, dar tu nu trebuie sa stii. Multumeste-te cu ce vezi si primesti si vei primi mai mult. Cand vei intelege asta si vei accepta provocarea, vei vedea ca tot ce cauti e in fata ta expus. Incerc sa inteleg prin ce treci si ce faci, imi depasesc conditia stabilita cu mult timp in urma pentru a ma putea concentra pe aspectele prezente, pentru a incerca ceva nou. Sunt nervoasa, agitata. E absurd ce fac, dar stiu ca e mai bine. E impotriva mea, si pentru mine. Sau poate conditia mea egoista nu intelege ca trebuie sa cedez uneori. Incapatanarea imi macina orice suflare, imi razbate fiecare celula si le amesteca tot mai tare...tot mai agitate. Da. Acum scriu despre ce ma macina, ce ma inspira, ce ma supara sau copleseste. Tu ma coplesesti, enigma a zilelor de vara. Faci parte din soare si incalzesti sufletul si trupul, dar prea multa caldura arde. Asa esti? Rasari si ma trezesti cu prima raza, adormi si ma faci sa tanjesc dupa razele tale toata noaptea. Mie imi place luna. Acum o eclipsezi. Privesc pe geam seara si nu o gasesc. Ai ascuns luna de mine. Mie dor de luna... Te afisezi in noapte prin patura de stele, bucati din tine ce lucesc in negru. Soarele ma raneste. Dar nu ma ascund de el. Asa sunt eu. Lupt cu orice ma provoaca. Focul din mine arde tot mai puternic, pana la cer, pana la soare. Vrea sa arda soarele. Ce ciudat... Aerul il intretine. Si totusi cine esti tu?
